Îndemn...

 Îndemn
 
 Zboară mai sus decât ai zburat până acum
 Dar nu uita că-i din pământ al tău drum
 Și nu uita că până și vulturii ce zboară mai presus de vânt
 Au fost cândva simple furnici, și se vor întoarce în pământ.
 Ucide! Fură! Minte!
 Dar ucide-ți amintirile ce îți aduc aminte
 Cum e să îți curgă durere prin vene
 Și cum e să aștepți resemnat, moartea să te cheme.
 Fură din clipele frumoase ce ți-au fost luate
 De timpul care a uitat a tale fapte
 Fură-ți armele furate ce-ar putea renaște eroul
 Din sufletul gol, unde acum plutește ecoul.
 Minte, dar minte-te pe tine
 Că nu ești doar un simplu pion ce se abține
 Să atace regina, pe tabla de șah a vieții
 Minte-te că ești surd! și că nu auzi cum urlă în tine suspinele greutății.
 Eu nu te rog, eu nu îți cer, eu doar te îndemn
 Să fi de piatră, să fi din fier, iar dacă pe această mare ești doar un lemn
 Lasă versurile mele să te aducă
 La mal și să te transforme într-o stâncă.
 Închide ochii, ascultă rănile cum urlă în tine
 Lasă-le să-ți vorbească, la fel au făcut și cu mine
 Dezleagă-le de lanțuri, spre raiul lor lasă-le să zboare
 Căci la fel ca zilele... sunt și ele păsări călătoare.
 Nu deschide ușa inimii pentru oricine bate la ea
 Sunt mulți îngeri mascați în lumea asta rea
 N-o deschide celui ce vrea doar un simplu dans cu sentimentele tale,
 Deschide-o celui ce s-ar încuia înăuntru dacă ar avea cheia în mâinile sale.
 Taci! Răbda! Ține în tine!
 Se apropie ziua când răul se va transforma în bine
 Grădina moartă de atâtea flori uscate
 Se va transforma în raiul ce îți va da voie, când alții se vor opri, tu să pleci mai departe.
 Dacă ai de gând să renunți, să lași armele jos și să fugi
 Să știi că nu ai unde să te ascunzi, nu ai unde să ajungi
 Destinul a fost mereu cu un pas înaintea ta și o să fie
 Așa că opreste-te! și pe a ta cărare las-o să fugă doar a mea poezie...

 Manuel Gabriel Danca