vineri, 1 aprilie 2016

Bonsaii - o pasiune



Bonsaii 



"Informatii generale

Bonsai-ul este o forma de arta horticulturala initiata si dezvoltata de-a lungul a 2000 de ani. Bonsai inseamna, atat in limba chineza cat si in japoneza "copac in ghiveci". Formele, proportiile si, la final, armonia creata intre natura si dorinta pasionatilor, a facut din Bonsai o arta care s-a raspandit pe intreg globul. Un copac plantat intr-un ghiveci devine cu adevarat Bonsai numai dupa o modelare si ingrijire atenta. Crengile copacului care nu corespund imaginii ce se doreste a fi obtinuta sunt taiate, radacinile scurtate pentru a fi pastrat compact si interesant ramificat. Poate ca uneori Bonsaii au forme ciudate, dar nu-i asa ca sunt si ele intalnite in natura? Modelarea unui Bonsai dureaza ani si ani, dar rezultatul este adesea uimitor. Nu exista niste reguli genera valabile de ingrijire a Bonsailor, pentru ca fiecare specie in parte are propriile trasaturi si pretentii.

Insa, majoritatea Bonsailor sunt "pierduti" din cauza udarii incorecte. Durata intre doua udari variaza in functie de umiditate, tip de sol, marimea ghiveciului si conditiile atmosferice. Dar in general ei trebuiesc udati sau stropiti la 1-2 zile. Se recomanda respectarea unui program de udare: dupa amiaza tarziu, la aceeasi ora. Insa, ca si uscaciunea, apa prea multa poate fi si ea daunatoare. Pentru ca Bonsaiului sa-i mearga bine, solul trebuie sa fie umed, nu imbibat cu apa si nici uscat. Regulile de fertilizare difera de la o specie la alta, dar in general se administreaza la 2-4 saptamani in perioada de crestere. Trebuie sa aveti grija ca ingrasamantul sa fie folositpe sol umezit si niciodata pe sol uscat. Periodic (la 2-3 ani, primavara) trebuie sa transplantati micul copacel in alt ghiveci, pentru ca are nevoie de sol proaspat si de suficient spatiu pentru radacini asa incat sa se poata dezvolta bine. In momentul transplantarii nu lasati radacinile uscate si aveti grija sa le udati la sfarsitul transplantarii. De asemenea, fertilizarea se poate relua dupa 3-4 saptamani.

Bonsaiul poate fi atacat ca orice alta planta de insecte sau se poate imbolnavi in cazul unei ingrijiri incorecte. Exista insa spray-uri insecticide si diverse alte substante care sa va ajute sa luptati impotriva lor. Taierile si tunderile la Bonsai sunt foarte importante, dar trebuie sa aveti grija sa nu taiati toate crengutele tinere in acelasi timp. Daca scurtati radacinile nu va asteptati la o crestere a coroanei. Crengile se modeleaza (se rasucesc, se scurteaza, se sustin cu sarma, etc.) in functie de imaginea care se doreste a fi obtinuta. La momentul potrivit toate aceste "ustensile ajutatoare" se desprind cu grija pentru a nu rani copacelul.


Daca doriti sa aveti un bonsai de interior puteti sa lucrati cu urmatoarele specii: ficus, azalee, gardenia sau pin de Norfolk. O azalee altoita si condusa sub forma de bonsai va fi o incantare. Acesti bonsai pot fi tinuti afara in locuri semiumbruite atata timp cat temperatura nu scade sub 16 grade C. Atunci cand sunt tinuti in casa, lumina trebuie sa vina dintre sud, vest sau est si sa fie filtrata pentru ca nu suporta lumina directa. Daca doriti sa aveti bonsai pe care sa-i pastrati mereu in afara casei sau in gradina, aveti nenumarate specii din care sa va alegeti ceea ce doriti. In regiunile nordice cu ierni reci, bonsaii de exterior trebuiesc protejati de inghet. Ii puteti pastra pe perioada iernii in spatii neincalzite, timp in care ii udati o data pe saptamana. 

  
Bonsaii se modeleaza de preferinta din conifere cu ace mici sau arbori cu frunze cazatoare de format mic. Uneori bonsaii pot fi chiar si pomi fructiferi sau exotici. Cresterea bonsailor exotici cere multa ingrijire si pentru protectia lor este necesara o sera. Cresterea bonsailor din arbori autohtoni este mai la indemana si cu sanse mai mari de reusita. Chiar si pentru incepatori.
 Calitatea de baza a unui bonsai este proportia perfecta intre crengile, trunchiul si frunzele acestuia. Un bonsai perfect adaptat si bine ingrijit este sanatos si se tine afara indiferent de sezon. Bonsaiul nu este, de fapt, o planta de interior. Balconul, curtea, terasa sunt locuri ideale pentru un bonsai. Bineinteles, arborele trebuie sa fie autohton si iarna trebuie protejat ca sa nu inghete - la fel ca si copacii de marime naturala. Daca este obtinut dintr-un pom fructifer, bonsaiul infloreste si rodeste ca atare. Conform regulilor artei de crestere a bonsaiului, frunzele trebuie sa cada toamna daca este vorba de o specie de foioase si sa reinfrunzeasca primavara in acelasi timp cu ceilalti arbori din aceeasi specie dar de marime obisnuita.

Ghiveciul trebuie sa fie si el perfect armonizat cu planta, atat ca proportie cat si ca format, culoare, dimensiuni. Bonsaiul se realizeaza prin tunderea regulata a radacinilor plantei, a unor crengi si prin folosirea unor sarme maleabile dar solide care se infasoara in jurul trunchiului si al ramurilor pentru a li se da forma dorita, cat mai usor cu putinta. Sarma se inlocuieste mereu, inainte de a rani scoarta copacelului. Cand planta se dezvolta si se ingroasa, sarma trebuieste schimbata inainte ca scoarta bonsaiului sa o inglobeze.
 Planta aleasa pentru a fi crescuta ca bonsai trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie perfect sanatos, fara paraziti, fara frunze ingalbenite, patate sau rasucite; sa fie cit mai mic, cu coroana suficient de stufoasa si care sa creasca cat mai de la baza. Coroana cu multe crengi este necesara pentru a avea de unde taia in viitor pentru a se obtine forma dorita; frunzele trebuie sa fie de la bun inceput cat mai mici cu putinta; trunchiul sa fie cat mai gros la baza. Daca este prea tanar cand este selectionat, copacelul poate fi sadit intai in gradina ori intr-un ghiveci pana se maturizeaza. In acest timp se poate demara operatiunile de modelare asa incat sa aiba timp sa-si dezvolte o coroana deasa.
  



Adancimea ghiveciului pentru bonsai se stabileste in functie de grosimea trunchiului. Cu cat trunchiul e mai gros, cu atat mai adinc poate fi ghiveciul. Comparativ cu ghivecele conice obisnuite, ghivecele pt bonsai au o deschidere mult mai larga si sunt mai putin adanci. De asemenea, formatul lor este in majoritatea cazurilor rectangular sau oval alungit, nu rotund. Solul trebuie sa fie de aceeasi calitate ca si cel dintr-o livada cu pomi frumosi - o livada ingrijita sau o padure ingrijita. Depinde de specia de copac plantata. Este bun si pamantul obisnuit si bine ingrasat al unei gradini de flori in amestec cu pietricele sau nisip cu granulatzie mare. Pentru soiurile mai sensibile sau mai pretentioase de copaci se poate folosi urmatorul amestec: o parte pamant obisnuit, doua parti muschi si licheni de padure (dupa ce au fost uscati), doua parti pietricele marunte de granit ori nisip cu granule mari
 Cand se scoate din pamant pentru a fi transplantat in ghiveci, dupa ce s-a mai maturizat, virfurile radacinilor se tund relativ scurt. Peste pamantul din ghiveci se asterne pietris sau se planteaza muschi ori licheni din padure (ele se folosesc pentru a mentine umezeala). Ghiveciul trebuie sa aiba gauri de scurgere a apei suplimentare. Daca e patrat sau rectangular gaurile se gasesc de obicei in cele 4 coltzuri. Dupa citeva zile de la plantare, crengile si trunchiul se infasoara cu sarma si li se da, cu mare grija, forma de baza dorita. Udarea se face in functie de dimensiunea bonsaiului si a vasului in care este plantat si se tine cont de necesitatile speciei de arbori din care acesta face parte.

Solul se ingrasa cu masura pentru ca in cazul bonsailor trebuie evitata cresterea in inaltime. Nu se foloseste nici un sol foarte sarac, pentru ca dincolo de taierile continue, acest lucru va reprezenta un factor de stres suplimentar pentru planta. Bonsaiul se tunde mai serios cam de 2 ori pe an. Crengile subtiri, fragede, tinere - se tund primavara. Cele groase, cu scoarta, de preferinta toamna. Frunzele pot fi tunse in mod rezonabil tot anul. Succesul in cultivarea bonsaiului se bazeaza pe o constanta experimentare a tehnicilor de modelare si ingrijire. Chiar daca la inceput pare sa fie un lucru dificil, pe masura ce se capata experienta lucrurile vor incepe sa "curga" de la sine.



Bonsai vine de la cuvintele japoneze “bon”, care inseamna vas, si “sai”, care inseamna arbore, fiind o arta, un mod de exprimare, o posibilitate de a reduce la scara mica specii de plante cu port impresionant.
  
    Bonsaii sunt, cu siguranta, cele mai fascinante plante cultivate in recipiente. Cultura arborilor miniaturali este o arta care s-a dezvoltat si s-a perfectionat pe parcursul a mii de ani. Chinezii sunt cei care au descoperit ca replicand, in vase de dimensiuni mici, tinere plante prelevate din natura si aplicandu-le acestora taieri regulate la ramuri si radacini, arborii raman pitici, pastrand caracterele intacte si dezvoltand o crestere viguroasa.
    Crearea unui astfel de arbore miniatural necesita timp si experienta. Durata de viata a cestor arbori este la fel de mare ca si a celor obisnuiti, in functie de specie.
    La origine, bonsaii sunt arbori cu port masiv, vegetatie de exterior prin excelenta, care altfel nu poate fi adusa in casele noastre.
    Astazi, s-a dezvoltat cultura bonsailor de interior, specii tropicale sau subtropicale, care pot fi pastrate in casa tot timpul anului.
    Se disting specii de bonsai de exterior, adaptate la conditiile naturale, si de interior.
  
    Bonsaii de exterior
    Numeroase specii de arbori si arbusti, cu frunzis caduc sau persistent, se preteaza la formarea bonsailor de exterior. Aceste specii se aleg in functie de silueta si frunzisul decorativ, de flori sau fructe.
    Arbori si arbusti cu frunzis persistent: Tisa (Taxus Chinensis), Cryptomeria japonica, specii de brad (Abies), specii de molid (Picea), Pinus parviflora.
    Arbori si arbusti cu frunzis caduc: artarul de Japonia (Acer palmatum), fagul (Fagus sylvatica), ulmul (Ulmus), stejarul (Quercus).
    Arbori si arbusti cu flori: iasomia (Jasminum nudiflorum) - cu inflorire de iarna, ciresi si pruni cu flori.
    Arbori si arbusti cu fructe decorative: Cotoneaster horizontalis, Pyracantha, pomi ornamentali (Malus).
    Bonsaii de interior sunt in special plante tropicale si subtropicale. Ca toate plantele de interior, acestea sunt pretentioase fata de temperatura.
    Pana la 16OC: Mirtul (Myrtus communis), Nandina domestica, maslinul (Olea europea), Fisticul (Fistacia vera), Podocarpus macrophyllus, Sageretia theezans, Serissa foetida, Zlkova sinica.
    Pana la 21OC: Arborele de jad (Crassula arborescens), Arborele umbrela (Schefflera arboricola), Murraya paniculata, Ficus benjamina, Ficus religiosa, Cycas revoluta, Arborele de ceai (Carmona microphyla).
  
    Masuri specifice de intretinere a bonsailor:
    Taierile de intretinere
    • Taierea regulata a ramurilor sau a altor cresteri vegetative neregulate permite pastrarea formei lor decorative si a portului pitic.
    • Taierile sunt absolut necesare, oferind arborelui un aspect imbatranit si torsionat, intortocheat, adica farmec si personalitate.
    • Taierea arborilor cu flori se face dupa inflorire, si nu inainte, pentru ca prin aceasta operatie se pot suprima numerosi muguri florali.
    • Se mai practica si taierea frunzelor, prin care se stimuleaza formarea de noi frunze, mai mici si mai intens colorate. Aceasta lucrare se efectueaza la inceputul verii, la speciile cu frunze cazatoare.
    • La arborii cu frunzis rezistent sau la speciile cultivate pentru flori sau fructe nu se recomanda taierea frunzelor.
    • Taierea ramurilor se face, de preferinta, la sfarsitul iernii, cand arborii isi reiau cresterea.
    • Pentru a obtine un superb arbore in miniatura, trebuie sa scurtati tinerele mladite si sa eliminati lemnul mort.
    Intretinerea curenta
    Bonsaii de exterior au nevoie de apa mai ales primavara si vara. Iarna, udarea trebuie redusa, fiind indicat sa se faca dimineata, pentru ca radacinile sa nu sufere din cauza temperaturilor mai scazute din timpul noptii. In regiunile unde poluarea atmosferica este mai pronuntata, este bine ca plantele sa fie udate cu apa fiarta si racita.
    Bonsaii de interior sunt mentinuti in spatii incalzite si de aceea au nevoie nu numai de udarea obisnuita, ci si de o scufundare in apa. Aceasta operatie se repeta de doua ori pe saptamana, pentru ca amestecul de pamant nu trebuie sa se usuce. Neglijarea din acest punct de vedere poate duce la pierderea plantei.
    Se mai practica pulverizarea cu apa pe frunzis, atat la bonsaii de exterior, cat si la cei de interior. La bonsaii de exterior, pulverizarea se face numai vara si numai daca acestia sunt plasati la umbra. La cei de interior, pulverizarea cu apa se poate face tot timpul anului, intotdeauna dimineata.
    Bonsaii apreciaza aportul de ingrasaminte lichide. Acestea se aplica la interval de 2-4 saptamani si in functie de specie, din primavara pana in toamna.
    Iarna, cand temperaturile si luminozitatea sunt scazute, nu se recomanda fertilizarea. Bonsaii sunt plante captivante, interesante, sensibile, care au nevoie de ingrijire si atentie, constituind deci o responsabilitate in plus.


Stiluri
    

Clasificarea bonsailor dupa stiluri a inceput in Japonia cu sute de ani in urma. Acest proces continua si in ziua de azi. De fapt, ce este stilul unui bonsai? Stilul defineste, in principal, forma spre care este condus copacelul, iar in unele cazuri, se refera si la numarul de trunchiuri, dupa cum vom vedea.
Daca initial lucrurile au fost simple, existand doar trei stiluri (vertical, inclinat si cascada), ulterior au inceput sa se complice, subcategorii ale acestor trei forme devenind stiluri de sine statatoare sau, pur si simplu, aparand alte stiluri cu totul noi. Trebuie inteles ca acest proces nu este finalizat. La ora actuala, in functie de curentele existente, se poate observa tendinta de promovare a unor stiluri noi (vezi stilul umbrela, flacara sau cel african, care aminteste de profilul arborilor de acacia din savana).
Pentru a se incadra intr-un stil anume, bonsaiul trebuie sa intruneasca anumite conditii legate de pozitia, forma si numarul trunchiurilor, numarul ramurilor si felul in care acestea pornesc din trunchi, aspectul general al coroanei, existenta sau nu, a unor zone de lemn mort, etc.

Cine a stabilit aceste reguli si cand? Pai, lucrurile s-au petrecut un pic altfel. In general, stilurile imita formele arborilor intalniti in natura, acestea fiind preluate in incercarea omului de a crea copii cit mai fidele. Insa, incepand cu aparitia si dezvoltarea scolilor de arta bonsai, s-a produs o accentuare a separarii si diversificarii stilurilor ca urmare a viziunii diferite a maestrilor ce le conduceau si a specializarii acestora in anumite forme si pe anumite specii. Aceste „particularitati” au fost preluate si perpetuate de discipolii din scolile respective. In alta ordine de idei, de-a lungul timpului, o forma sau alta a fost mai „la moda” la un moment dat. Lucrandu-se intens pe aceasta, stilul respectiv a fost aprofundat si rafinat, unii artisti realizand adevarate piese de rezistenta. Generatiile urmatoare, in dorinta de a atinge acelasi nivel de maiestrie, au incercat sa respecte proportiile modelelor existente.
Astfel au aparut seturi de reguli, specifice fiecarui stil, ce trebuie respectate pentru ca un bonsai sa poata fi incadrat intr-unul din ele. Aceleasi reguli (concomitent cu alte moduri de departajare) sunt avute in vedere si de judecatorii ce evalueaza bonsaii in cadrul expozitiilor, in functie de respectarea acestora acordand puncte si stabilindu-se ierarhii. Japonezii sunt extrem de exigenti in ce priveste incadrarea unui bonsai intr-un stil; tin cont de pozitia exacta si ordinea ramurilor, de unghiul acestora fata de trunchi sau de axe imaginare, de masa si repartizarea foliajului, etc. Occidentalii privesc cu mai multa lejeritate aceste aspecte, considerand ca exagerarea lor ar putea duce la pierderea farmecului in ceea ce priveste atat formarea bonsaiului, cat si a produsului finit. De ce sunt necesare stilurile? Teoretic, nu sunt necesare decat pentru clasificarea bonsailor. Nu spune nimeni (nici chiar japonezii) ca nu poti realiza un bonsai deosebit si valoros, fara ca acesta sa se incadreze intr-un stil anume. Dar daca tii neaparat sa ai un exemplar care sa reprezinte un stil, atunci la formarea sa trebuie sa respecti regulile stilului respectiv.
Avand in vedere ca si la ora actuala parerile sunt impartite cu privire la stilurile principale si cele secundare (unii considera 5 stiluri principale, altii 7, din care ar deriva celelalte stiluri secundare), nu voi insista asupra acestui aspect, ci le voi prezenta succesiv pe cele mai des intalnite. Mentionez ca ceea ce urmeaza este o simpla descriere sumara, fara pretentia de a enumera exhaustiv conditiile stilurilor.

Dupa pozitia si forma trunchiului se disting urmatoarele stiluri:

CHOKKAN (perfect vertical) – este caracterizat de forma dreapta a trunchiului si de pozitia verticala. Conicitatea acestuia trebuie sa fie evidenta. Prima ramura se situeaza de regula la 1/4 – 1/3 din inaltimea trunchiului, celelalte rasfirandu-se in mod uniform (astfel incat sa nu-si fure lumina una alteia), grosimea si lungimea lor, precum si distanta dintre ele, micsorandu-se pe masura ce se apropie de varf. Nebari (portiunea vizibila a radacinilor) trebuie sa fie uniform repartizata in jurul bazei trunchiului iar ramificatiile sale sa nu se intersecteze. Un astfel de bonsai trebuie sa exprime forta, stabilitate, serenitate. Imita copacii solitari din natura, care nu s-au luptat niciodata, in lunga lor viata, pentru vreun strop de ploaie sau de lumina.

MOYOGI (vertical neregulat) – desi trunchiul are o pozitie verticala, acesta pare ca serpuieste in drumul sau catre cer. Alternanta ramurilor este mai evidenta decat in primul caz, acestea rasarind intotdeauna din exteriorul curburii trunchiului. Proiectia varfului coroanei trebuie sa cada intotdeauna pe centrul bazei trunchiului (linia imaginara dintre baza si varful trunchiului sa fie verticala). Exprima neliniste si forta dobandita ca urmare a straduintei permanente de-a atinge cerul. Este cel mai popular stil.

HOKIDACHI (matura) – stil caracterizat de un trunchi puternic, de o conicitate relativa, din care de la acelasi nivel, de la aproximativ 1/3 din inaltimea totala, pornesc ramuri in toate directiile intr-un mod circular si cat mai unform. Coroana are, de cele mai multe ori, aspectul unei emisfere. Acest stil este specific speciilor cu frunze caduce (in special artar si ulm), nefiind indicat pentru conifere. Induce bonsaiului un mesaj de voluptate, de perfectiune delicata, de plenitudine feminina, dar fara a feminiza caracterul speciei.

SHAKAN (trunchi inclinat) – trunchiul rasare din pamant la un anumit unghi si se inalta pastrandu-si aparent directia. Ramurile alterneaza rasfirandu-se in cautarea luminii. Prima dintre ele, de obicei, este orientata in sens opus inclinatiei trunchiului pentru a contrabalansa intreaga compozitie. Conicitatea trunchiului este evidenta iar nebari bine pus in valoare, pentru a da senzatia unei ancorari puternice. Trebuie avut grija ca bonsaiul sa nu para ca se rastoarna din vas. Exprima lupta pentru lumina, neresemnarea.

KENGAI (cascada) – stil des intalnit si foarte apreciat, pretabil tuturor speciilor, marcat de o paradoxala dezvoltare a plantei in jos, contrara tendintei firesti. Se intalnesc doua variante: fie trunchiul se dezvolta in sus pe un mic segment iar prima ramura este stimulata sa devina continuarea trunchiului dar orientata in jos, fie trunchiul este curbat si orientat in jos, iar din prima ramura se dezvolta o coroana la mica inaltime. Chiar daca des intalnit, stilul nu este unul usor de abordat (mai ales de catre incepatori). Dificultatea consta in mentinerea dezvoltarii in sens opus a plantei, contrara tendintei firesti a acesteia de a creste in sus. Imita copacii de pe piscuri golase, care cresc in conditii dure. Desi pretabil tuturor speciilor, este mai indicat in cazul coniferelor (ce pot fi intalnite in etajele superioare alpine) dand veridicitate stilului. Pentru kengai se folosesc vase speciale, foarte inalte si cu suprafata mica, varful bonsaiului trebuind sa coboare sub baza vasului pentru a se incadra stilului. Exprima lupta pentru supravietuire, capacitatea masculina de a invinge vitregiile sortii.

HAN KENGAI (semi-cascada) – mult timp considerat ca o subdiviziune a stilului kengai, in cele din urma a fost acceptat ca stil de sine statator. Desi asemanator stilului precedent, de aceasta data varful bonsaiului nu trebuie sa coboare sub nivelul vasului, ci sa se incadreze undeva in intervalul dintre suprafata si baza acestuia. Imita atat copacii ce cresc in zone alpine cat si pe cei ce cresc deasupra cursurilor de apa sau in canioane.

BUNJINGI (stilul literatilor sau liber) – acest stil reprezinta genul de copac care lupta in permanenta pentru supravietuire. In natura este intalnit in zonele dens populate cu alti copaci, unde lupta pentru o raza de lumina este atat de acerba incat arborele nu poate supravietui decat daca creste mai mult decat ceilalti din jurul sau. Trunchiul este contorsionat, foarte inalt si complet lipsit de ramuri. Din loc in loc se pot observa cioturile ramurilor moarte, care si-au facut datoria la vremea lor. Frunzisul este prezent doar in varful trunchiului, pe cele doua-trei ramuri existente, singurul loc unde soarele poate ajunge. Vasele folosite pentru bonsaii din acest stil sunt mici, evazate si rotunde. Desi exista corespondenti in natura, se crede ca acest stil a fost influentat de vechile picturi ale invatatilor chinezi (literati=invatati, eruditi). Alte surse, analizand etimologic cuvantul bunjingi si ideogramele antice chineze ce-l compun, accepta o alta semnificatie, anume: incercare nereusita a unui elev la arte. Personal, mi-e greu sa cred aceasta ultima versiune, poate si datorita posibilitatii relative de a interpreta ideogramele chineze vechi, sau poate – mai degraba – datorita faptului ca prefer sa cred ca sursa stilului se afla in natura si nu in incercarea nereusita a unui viitor artist.

FUKINAGASHI (biciuit de vant) – un nume mai semnificativ decat acesta, nu cred sa existe. Indiferent de forma si pozitia trunchiului, de locul de origine al ramurilor, specific acestui stil este faptul ca toate ramurile au aceeasi orientare, lasand impresia ca vantul le-a modelat si le-a fixat in acea pozitie de-a lungul anilor. Imita copacii din natura care cresc pe faleze sau in zonele de coasta. Este pretabil oricarei specii, desi in cazul unora, artistul are un cuvant in plus de spus. Exprima viata in libertate, semetie, bucuria de a trai liber, biruinta asupra vicisitudinilor.

BANKAN (trunchi incolacit) – trunchiul acestui bonsai este rasucit, curbat, incolacit si contorsionat. Teoretic, acest lucru se poate petrece pe toata lungimea trunchiului, sau nu. In cele mai multe cazuri, se opreste sau se atenueaza inainte de punctul in care apar ramurile. Stilul este mai rar abordat. Nu exista un sens de rasucire a trunchiului, acesta putand avea schimbari bruste de directie si de sens. Este un stil extrem de abstract (dupa canoanele japoneze), iar corespondentii din natura sunt la fel de rari. Exprima zbaterea tumultuoasa, lupta pentru supravietuire dusa pana aproape de agonie si, in cele din urma, izbanda.

NEJIKAN (trunchi rasucit) – stil apropiat oarecum de bankan cu care, de foarte multe ori este, in mod total gresit, confundat. In acest caz, nu este vorba de contorsionari, ci de rasucirea trunchiului in jurul unei axe imaginare. Specific stilului este si faptul ca poate fi vorba de un singur trunchi, dar si de mai multe. Acestea dau senzatia unei spirale. Trunchiurile, chiar daca foarte apropiate, nu fuzioneaza.

SHARIMIKI (trunchi dezgolit) – in acest caz, fasii din scoarta trunchiului sunt inlaturate. Tehnica se poate aplica pe toata lungimea trunchiului sau pe portiuni din acesta. Va ramane cu zone de lemn mort, ca niste rani ale luptelor trecute. Este un supravietuitor ce nu cedeaza. Natura l-a pus la grele incercari dar el a rezistat. Stilul este pretabil speciilor de conifere in special, care in conceptia japonezilor reprezinta barbatii. In functie de constitutia exemplarului, acest stil poate fi abordat si in cazul unei specii cu frunze caduce. Un artar batran, spre exemplu, cu o constitutie masculina, va putea fi incadrat cu succes in acest stil.

SABAMIKI (trunchi scobit) – este varianta dusa la extrem a stilului prezentat anterior. In acest caz, portiunea dezvelita a trunchiului este inlaturata. Tesutul tare este scobit, miezul trunchiului fiind eliminat. In natura, corespondentii acestui stil sunt copacii extrem de batrani al caror trunchi a putrezit la interior, sau cei loviti de traznet.

Dupa pozitia si forma radacinilor:

NEAGARI (radacini expuse) – denumirea stilului spune – in mare – despre ce este vorba. Nu trebuie confundat cu radacinile aeriene care, nefiind un stil aparte, constituie o tehnica de estetizare a arborilor tropicali foarte batrani. Neagari este stilizarea unui arbore caruia „i-a fugit pamantul de sub picioare”. In natura, copacii care au rezistat viiturilor sau care, au aparut initial in subsuoara moale a unei stanci ce a fost spalata de ploi ulterior, reprezinta echivalentul acestui stil.

SEKI JOJU (radacini peste stanca) - stil deosebit de tentant (mai ales pentru incepatori, desi nu inteleg de ce, fiind destul de dificil de realizat corect). Este, intr-adevar si foarte estetic. In acest caz, ramificatiile principale ale radacinilor sunt vizibile ca la stilul precedent, dar au ca suport o stanca (piatra). Radacinile urmeaza scobiturile pietrei, mulandu-se pe aceasta pana la contactul cu substratul. Regula de baza este ca intre piatra si radacina sa nu existe spatiu. De fapt, radacina trebuie sa para ca imbratiseaza piatra, se agata de ea. Stanca este cea care salveaza arborele, dandu-i senzatia de siguranta pana ce radacinile acestuia ating solul. Este, daca vreti, daruirea stancii fata de copac, sacrificiul acesteia, pentru ca – in cele din urma – poate fi sfaramata de forta radacinilor. In natura, corespondenti pot fi intalniti atat in etajul de padure, cat si in zona alpina cu arbori solitari.

ISHI TSUKI (radacini in stanca) – de multe ori este intalnit si sub denumirea de ishi-seki. Spre deosebire de stilul seki-joju, lipseste substratul. In acest stil, stanca este singura cu copacul. Copacul se hraneste din ea. Plantarea se face direct in crapaturile stancii. Nu trebuie inteles ca samanta se pune acolo! Alegerea plantei si a pietrei pentru realizarea acestui stil, are un rol foarte important. Specia trebuie sa fie modesta, sa se multumeasca cu putin, iar piatra trebuie sa fie generoasa, sa daruiasca mult. Iar cei ce doresc sa realizeze un asemenea bonsai trebuie sa caute mult, sa invete mult si sa simta cand sunt gata pentru o asemenea realizare.

Dupa numarul trunchiurilor:

IKADABUKI (stilul pluta) – desi nu e vorba de mai multe trunchiuri, incepem cu acesta. Practic, e vorba de un trunchi culcat pe o parte, care ajunge sa atinga solul pe toata lungimea sa, iar din ramurile existente pe partea opusa se dezvolta mai multe trunchiuri. Pe partea care atinge solul se dezvolta radacini. In natura este des intalnit, in cazul copacilor culcati la pamant de vanturi sau alunecari de teren, dar care nu vor sa cedeze. Natura si timpul i-a invatat ca trebuie sa se multumeasca cu ce au si cu ce li se ofera.

SOKAN (trunchi geaman) – de multe ori intalnit si ca soju-kan. Japonezii impart frecvent acest stil, in functie de specia aleasa, in ”mama si fiica” sau „tata si fiul”. Pentru ceea ce urmareste acest articol, este suficient sa mentionez ca e vorba de un trunchi principal si unul secundar, care rasar din aceeasi radacina. Ca regula de baza, trunchiul secundar (deci, mai subtire) va fi intotdeauna in planul indepartat, mai in spate. Repartizarea ramurilor respecta regula valabila la stilurile cu un singur trunchi. Nu vor exista ramuri care se intersecteaza, care rasar de la acelasi nivel (chiar daca de pe trunchiuri diferite), iar repartizarea acestora, de la varf catre baza, va respecta pe cat posibil sirul lui Fibonacci. Practic, este simplu: trebuie sa tratam doua trunchiuri ca fiind unul singur.

SANKAN (trei trunchiuri) – trebuie retinut, in primul rand, ca regula trunchiului unic se aplica si in acest caz. Ramurile, indiferent de forma si pozitia trunchiurilor, trebuie sa emearga la fel ca in cazul unui singur trunchi. Totusi, trunchiurile nu se pot separa de oriunde. Acest punct trebuie sa fie: ori la contactul cu solul, ori imediat deasupra acestuia. Deasemeni, trunchiul principal este in fata, iar celelalte in planuri secundare, indiferent ca sunt ambele intr-o parte sau in alta, ori stanga-dreapta.

In continuare ar putea fi descrise stiluri de trunchiuri multiple, dupa regula numerelor impare (5,7,9, etc.) dar fara a avea vreo relevanta in cadrul articolului de fata. Ce trebuie retinut este faptul ca daca vrem mai multe trunchiuri, niciodata nu vom pastra un numar par. De ce? Intotdeauna va trebui sa existe un trunchi principal. Daca nu e suficienta aceasta explicatie, atunci intrebati-i pe japonezi! Ei au stabilit regula, cu sute de ani in urma.

NETSURANARI (trunchiuri din aceeasi radacina) – acest stil se refera la mai multe trunchiuri care rasar din aceeasi radacina (a se intelege aceeasi ramificatie). Ca sa intelegem mai bine, ar trebui sa ne gandim la speciile care dezvolta lastari direct din radacina, lastari la care renuntam (de cele mai multe ori). In cazul acestui stil lastarii trebuie sa rasara de pe aceeasi ramificatie a radacinii si sa fie dezvoltati ca noi trunchiuri. Poate fi confundat cu ikadabuki, dar un ochi antrenat va sesiza intotdeauna diferenta.

YOSE UE (padure sau plantare in grup) – pentru realizarea acestui stil se folosesc mai multi copacei ce vor fi plantati intr-un vas comun. De obicei vasul este putin adanc si foarte larg; poate fi inlocuit cu o „placa”, o lespede pe care se vor monta copaceii, substratul urmand a fi acoperit cu muschi pentru a nu fi spalat cu ocazia udarii. Regula stilurilor cu trunchiuri multiple se pastreaza, in sensul ca numarul copacilor va fi intotdeauna impar, cei mai dezvoltati vor fi intotdeauna in fata sau spre centru, constituind piesele principale ale compozitiei, iar catre margini si in spate se vor monta copacei din ce in ce mai „nesemnificativi”. Totusi, rolul lor este foarte important: ei sunt „anonimii din culise”, cei ce dau stralucire „vedetelor”. La alegerea si aranjarea lor trebuie sa acordam aceeasi atentie ca la alegerea si aranjarea pieselor principale.



Defolierea

Defolierea presupune inlaturarea totala sau partiala a frunzelor unui bonsai in timpul sezonului de crestere. In general, aceasta tehnica se poate executa la majoritatea speciilor cu frunze cazatoare. Scopurile pentru care se aplica defolierea, sunt urmatoarele:

  • reducerea dimensiunii frunzelor in cazul speciilor cu frunze relativ mari, care nu se incadreaza in aspectul general al bonsaiului;
  • stimularea aparitiei de noi ramificatii mai fine, odata cu reducerea dimensiunii frunzei;
  • stimularea dezvoltarii bonsaiului in anumite zone ale sale, prin dirijarea energiei catre acestea;
  • combaterea dominantei la varf a bonsaiului;
  • mentinerea conturului coroanei prin eliminarea frunzelor ce dauneaza aspectului;
  • inlaturarea frunzelor atacate de daunatori sau deteriorate.
Taierea efectiva a frunzelor, este o operatie extrem de simpla. Totusi, cateva cunostinte sunt necesare pentru a controla efectele acesteia asupra plantei si pentru a avea garantia ca vom obtine ceea ce ne dorim. In primul rand, cand defoliem¬? Aceasta operatiune trebuie efectuata dupa ce frunzele aparute in primavara s-au maturizat deja. Acest lucru se petrece de obicei in perioada Mai – Iulie, cu mici diferente in functie de specie. Daca am defolia mai devreme, ramurile nou aparute ar fi extrem de anemice, iar frunzele s-ar putea sa creasca chiar mai mari decat cele pe care le-am taiat. Daca defoliem mai tarziu, exista riscul ca noua generatie de frunze si ramurele sa nu mai aiba timp sa se maturizeze pana la venirea frigului.
Cum defoliem? Regula de baza este ca frunza sa fie inlaturata fara petiol, acesta ramanand pe ramura. Dupa ce mugurele din axila petiolului incepe sa se dezvolte, acesta din urma cade de la sine. In cazul speciilor la care frunzele nu au petiol sau acesta este foarte mic, taierea se va face cu mare grija pentru a nu distruge mugurii. La speciile la care petiolul este foarte lung (artarii de ex.), acesta poate fi taiat de la jumatate.
Daca urmarim reducerea dimensiunii frunzelor, vom proceda la o defoliere totala a plantei. Dar inlaturarea frunzelor constituie doar o prima etapa. Urmatoarea va fi eliminarea mugurului terminal al fiecarei ramuri. Pentru a intelege de ce facem asta, ar trebui sa lamurim cateva aspecte legate de dominanta la varf . Exista dominanta la varf de coroana, specifica arborilor (spre deosebire de arbusti care au o dominanta la baza) si care semnifica tendinta de dezvoltare a copacului cu predilectie in zona de varf, unde este directionata intreaga energie. Exista si dominanta la varf de ramura, specifica tuturor plantelor lemnoase si care semnifica tendinta de dezvoltare a acestora mai ales in varful ramurilor. Datorita acestui fenomen, mugurii terminali vor fi intotdeauna cei mai vigurosi si se vor deschide intotdeauna inaintea celorlalti, absorbind mare parte din energia plantei.
Eliminarea acestora se face pentru a dezvolta noi ramificatii fine, de-a lungul intregii ramuri si pentru a evita aparitia unei singure noi ramuri, mai viguroasa, in varful crengii ce a fost defoliata. Ideea este sa mentinem si sa stimulam dezvoltarea plantei, pe cat posibil in interiorul conturului coroanei. O ultima etapa are loc dupa aparitia noilor ramuri infrunzite si consta in „ciupirea” acestora atunci cand observam o crestere nefireasca si o elongare a distantei internodale. Toti noii lastari care ies din conturul coroanei ori la care distanta dintre noduri tinde sa creasca, vor fi ciupiti de deasupra celei de-a doua ori a treia frunze, inlaturand restul.
Deci, defolierea cuprinde, de fapt, trei etape: taierea frunzelor, eliminarea mugurilor terminali si ciupirea noilor lastari. Fiecare dintre acestea are importanta sa in obtinerea rezultatului scontat. Cu ocazia defolierii, profitand de faptul ca structura ramurilor este acum mai vizibila, putem face si unele taieri de corectare eliminand ramificatiile nedorite, sau putem lega cu sarma, acolo unde este nevoie de o repozitionare.

Daca urmarim stimularea unor ramuri, atunci vom proceda la efectuarea unei defolieri partiale. Ca regula generala, se defoliaza toata aria ce dorim sa stagneze si se lasa frunzele pe ramura, sau in zona, pe care dorim s-o dezvoltam.

De exemplu, daca vrem sa stimulam prima ramura a unui bonsai, atunci vom inlatura toate frunzele, mai putin cele de pe ramura in cauza. Astfel, toata energia plantei va fi directionata catre aceasta. Restul plantei va avea un ritm de crestere mai lent. In acelasi mod se procedeaza si pentru combaterea dominantei la varf a bonsaiului, cu mentiunea ca in acest caz se va defolia doar varful sau partea superioara a coroanei, pe care vrem s-o incetinim. Si in aceste situatii se parcurg toate cele trei etape ale tehnicii. Nu ne rezumam doar la taierea frunzelor pentru ca riscam ca rezultatul sa nu fie cel dorit.

La defolierea pentru stimularea unei parti a bonsaiului nu trebuie sa ne asteptam la rezultate spectaculoase dupa o singura aplicare a tehnicii. Aceasta va fi repetata mai multi ani la rand pana vom obtine o crestere semnificativa a partii respective.

Un alt gen de defoliere selectiva si care are ca scop mentinerea dimensiunilor reduse la frunze, se poate efectua pe tot parcursul sezonului de crestere si consta in inlaturarea acelor frunze care, dintr-un motiv sau altul, au crescut prea mari. La fel si in cazul frunzelor atinse de daunatori. Desi aici nu este vorba de o „tehnica de defoliere”, faptul ca implica, totusi, taierea unor frunze, m-a determinat sa fac si aceasta mentiune.
Ar mai trebui precizat ca si in cazul defolierii (ca si la alte tehnici) e bine ca planta sa fie pregatita anterior, iar dupa aceasta operatie trebuie sa parcurga un regim mai „special”.

Pregatirea se refera in principal la regimul de hranire, deci, la fertilizare. Bonsaiul trebuie sa aiba rezerve pentru a trece peste socul defolierii, deci va fi hranit intens incepand cu 6-8 saptamani inainte de taierea frunzelor. Dupa aceasta, planta trebuie plasata intr-un loc ferit de razele directe ale soarelui, udarea va fi mai moderata, dat fiind ca suprafata de evaporare a fost drastic redusa, iar fertilizarea se intrerupe. Pulverizarile zilnice sunt, insa, benefice. Dupa aparitia noilor frunze fertilizarea se reia gradual, dar se va folosi un ingrasamant sarac in azot.
Chiar daca la prima vedere defolierea pare o tehnica simpla, este indicat sa fie abordata cu precautie, mai ales in cazul celor ce o fac pentru prima oara. Se aplica numai plantelor perfect sanatoase, pentru ca la fel ca si celelalte tehnici de formare, este o operatiune generatoare de stres.


Legarea cu sarma


Este una dintre cele mai intens folosite tehnici in formarea bonsailor (in anumite cazuri, poate chiar mai folosita decat taierile). Prin intermediul acesteia putem controla forma bonsaiului, putem stabili sau modifica directii de crestere, putem crea sau anula spatii, s.a.m.d. La prima vedere poate parea o tehnica dificila, iar cei abia initiati pot considera, in mod total gresit, ca este apanajul specialistilor. Nu este. Este una dintre principalele tehnici de baza, astfel ca trebuie insusita inca de la inceput. Insa, e important sa fie insusita corect. Legarea cu sarma nu se poate face „dupa ureche”, iar cand se incearca asta, rezultatele sunt departe de cele dorite. Acum, nici nu trebuie sa cadem in extrema cealalta si sa intelegem ca e nevoie sa absolvim vreo „facultate de legat cu sarma”.
Important este sa intelegem care este mecanismul legarii, cum actioneaza sarma asupra ramurii, cand si cum legam, iar restul tine de exercitiu. Cu timpul, experienta se va acumula, iar incercarile vor fi din ce in ce mai reusite.
De la inceput, trebuie spus ca orice bonsai, indiferent de specie, se leaga cu sarma. Orice copacel a purtat acele spirale de sarma, macar o data in viata. Sunt cazuri rarisime de bonsai care sa nu fi fost legati niciodata, de-a lungul vietii lor. In al doilea rand, un alt lucru ce trebuie bine inteles este acela ca nu exista bonsai (si aici chiar ca nu sunt exceptii) care sa nu poata fi legat in intregime (de la baza trunchiului pana la varful fiecarei ramuri) fara ca sarma sa se intersecteze. De ce insist asupra acestui aspect? Mi s-a intamplat de cateva ori sa aud, chiar si din partea unora cu pretentii de cunoscatori: „Nu ai cum dom’le! Fara sa intersectezi sarmele nu se poate.” Nu exista asa ceva! Exista in schimb, grabiti care: iau sarma, iau planta, se pun pe legat (indiferent cum), dupa care se gandesc la ce sa indoaie si ce sa mai faca in continuare. Daca te respecti pe tine, respecti arta si planta asupra careia te apleci, iti vei permite ragazul de a gandi bine ce ai de facut, inainte de a pune mana pe sarma. Asa, vei fi surprins de cate lucruri sunt posibile. Pentru a lamuri un pic ce e cu aceasta tehnica, sa incercam sa raspundem la cateva intrebari.

De ce legam? Apelam la sarma atunci cand vrem sa modificam pozitia trunchiului sau ramurilor unui bonsai, ori cand vrem sa schimbam directia de crestere a acestora. Practic, denumirea este incompleta... Noi spunem „Legarea cu sarma”. Corect ar fi „Legarea cu sarma si indoirea ramurilor” pentru ca nimeni nu leaga cu sarma si lasa asa. Logic ca dupa legare urmeaza indoirea ramurii si fixarea acesteia in pozitia dorita.
Ce legam? Orice! Orice particica dintr-un bonsai poate fi legata cu sarma si indoita, daca este cazul. Trunchiul, ramurile, chiar si radacinile. Si nu ma refer aici la legarea bolului radicular pentru stabilizarea plantei in vas cu ocazia plantarii, ci la legarea ramificatiilor radacinii, pentru ca acestea sa poata fi fixate in anumite pozitii. Mai rar, dar se practica (de cele mai multe ori, atunci cand vrem sa imbunatatim aspectul unui nebari existent, dar nu prea expresiv). Trebuie inteles ca la o prima formare, o planta ce dorim sa devina bonsai va putea fi legata „din cap pana-n picioare”, desi, ideal ar fi ca la alegerea acesteia, ea sa fie deja cat mai aproape de forma dorita. Totusi, nu intotdeauna avem acest noroc, iar de multe ori, cand cautam material brut, se intampla sa ne atraga un anumit „ceva” la o planta. Spre exemplu, un trunchi scobit si gaunos la care visam de ani de zile, ne poate determina sa luam acea planta chit ca restul ramurilor arata clar bataia de cap pe care o vom avea pana la obtinerea unei forme echilibrate.
Cu ce legam? Exista doua tipuri de sarma folosite la legarea bonsailor: de cupru si de aluminiu. Sarma de cupru, daca nu este cumparata de la centre specializate in comercializarea articolelor bonsai, va trebui pregatita inainte de folosire. Haideti sa vedem cum.
In primul rand, ea va fi „dezbracata” de acea izolatie de plastic (presupunand ca este vorba de un simplu conductor electric). Apoi este rulata pe un suport astfel incat sa obtinem un colac de sarma de un diametru convenabil (10 – 15 cm). Urmatorul pas il constituie arderea. Sarma este arsa la flacara deschisa (cu un arzator sau lampa cu gaz) pana ce cuprul isi schimba culoarea sau se inroseste. De obicei, nu e nevoie sa asteptam pana la inrosire; este suficient sa ardem pana ce flacara devine verde. Dupa racire, sarma este gata de folosire sau poate fi depozitata. In aceasta forma, este mult mai maleabila, mai usor de controlat cand o infasuram pe bonsai, legarea fiind mai comoda iar rezultatul mai de calitate. In plus, cuprul mai are o proprietate care noua bonsaistilor, ne este de un real folos: dupa ardere, orice indoire a sarmei va provoca intarirea acesteia in noua pozitie. Deci, infasurarea acesteia pe ramura (privita ca actiune mecanica generatoare de caldura) va produce rearanjarea cristalelor in sectiunea sarmei, noi beneficiind de o rezistenta sporita a sa, dar dupa ce am terminat de lucrat cu ea. Deci, altfel spus, e moale cand lucram cu ea si se intareste dupa. Acest fapt permite folosirea unor sarme de diametre mai mici dar care se dovedesc suficient de rezistente. Un alt aspect, ce nu e chiar de neglijat, este culoarea cuprului care se confunda cu cea a scoartei bonsailor, copacii astfel legati fiind mai estetici comparativ cu cei legati cu aluminiu, acesta fiind extrem de vizibil.
Sarma de aluminiu, daca este cumparata de la „articole bonsai”, vom vedea ca arata exact ca cea de cupru. Asta pentru ca a fost acoperita cu un strat de cupru, pentru a scapa de acea culoare neplacuta.
Daca folosim conductori electrici, va trebui sa ne obisnuim cu acele spirale argintii ce rasar din frunzisul bonsaiului nostru, pentru ca si in cazul sarmei de aluminiu recomand indepartarea invelisului de plastic. In bonsai nu se foloseste sarma cu izolatie; nu facem instalatii electrice.
Aluminiul are avantajul ca este foarte maleabil fara vreo pregatire prealabila, se poate lucra usor cu el, dar si dezavantajul ca este mai putin rezistent. Va trebui sa tinem cont de acest fapt cand vom alege diametrul sarmei, comparativ cu cel al ramurii de legat. Totusi, in cazul anumitor specii aluminiul este de preferat. Pe o azalee, de exemplu, cu greu m-as incumeta sa folosesc cupru. Si ca tot am ajuns la diametre, haideti sa vedem cum alegem sarma in functie de grosimea ramurii.
O regula izvorata din experienta acumulata pana-n prezent, spune ca grosimea sarmei trebuie sa fie aprox. 1/3 din grosimea ramurii de legat. In cazul aluminiului, chiar un pic mai groasa. Dar aceasta nu trebuie luata ad literam. Daca cineva vrea sa lege un trunchi gros de 45 mm, nu se va apuca sa infasoare pe el o bara de cupru de 15 mm grosime. Acest raport de 1/3 este valabil pana pe la grosimea de 6 mm a sarmei. Pentru ramuri mai groase de 16 – 18 mm se vor folosi doua sau trei randuri de sarma de un diametru corespunzator, care se vor infasura in paralel. Si in aceasta privinta, tot experienta are ultimul cuvant, mai ales ca in functie de specie, putem avea de-a face cu ramuri mai flexibile sau mai „incapatanate”.
De regula, daca aveti in trusa sarma de 1; 1,5; 2; 2,5; 4; 6 mm, va veti descurca in orice situatie. Pentru trunchiuri si ramuri de grosimi mai mari, se folosesc metode alternative de indoire si fixare, cum sunt: prese, parghii si leviere, intinzatoare, s.a.
Cum legam? Abia acum atingem punctul sensibil al problemei. Regula de baza este ca legarea se face de jos in sus si de la interior catre exterior. Adica: se porneste de la baza trunchiului catre varf si de la baza ramurilor principale catre varfurile ramificatiilor. Regula este valabila si cand avem de legat doar o anumita zona, sau doar o ramura.
Asezarea sarmei se face prin infasurare, la un unghi de aprox. 45° fata de axa longitudinala a ramurii, in final aratand ca o spirala. Acum, si acest unghi trebuie privit ca o valoare relativa. Ce trebuie inteles este faptul ca daca spirele sunt prea dese, sarma nu va putea tine ramura dupa ce o indoim, iar daca sunt prea rare, vom avea putine puncte de control, raportat la lungimea totala a ramurii, riscand sa rupem la indoire sau sa ne trezim ca nu avem suport de sprijin in punctul in care vrem sa indoim.
Concret, cum realizam legarea? Sa luam exemplul cel mai simplu, al unui trunchi taiat deasupra unei ramuri pe care dorim s-o ridicam ca o continuare a trunchiului. Incepem prin a taia o bucata de sarma, la o lungime cam cu jumatate mai mare decat lungimea totala a trunchiului si ramurii pe care le vom lega. Se recomanda ca sarma sa fie mai lunga cu 1/3 decat portiunea de legat, dar e mai bine sa fie un pic mai lunga si sa taiem surplusul la sfarsit, decat sa ne trezim ca nu ajunge si sa trebuiasca s-o luam de la inceput. Unii recomanda ca nici sa nu se taie, ci sa se lucreze cu colacul intreg in mana. Eu personal nu sunt de acord, mai ales in cazul incepatorilor. Grosimea sarmei o vom alege in functie de diametrul ramurii ce va fi indoita (1/3 din acesta).
Cand legam un trunchi, sarma se ancoreaza (de obicei) in substrat, fiind infipta in pamant. Nici cu acest lucru nu sunt cu totul de acord, deoarece o mana nesigura ar putea distruge o mare parte a radacinilor fine, nu cand infige sarma ci dupa ce incepe infasurarea.
Sa presupunem ca nu ancoram sarma, ci incepem legarea direct de la nivelul solului. Asezam capatul sarmei lipit in spatele trunchiului si apucam cu mana stanga, atat sarma cat si trunchiul, intre degetul mare si aratator. Cu mana dreapta conducem sarma printr-o miscare circulara, astfel incat aceasta sa se aseze sub forma unei spirale pe trunchi, la acel unghi de aprox. 45°. Legarea nu trebuie sa fie stransa, presiunea asupra scoartei sa fie inexistenta, sarma trebuind „sa se aseze” efectiv, pe trunchi. Nici prea larga, in sensul de a nu atinge scoarta, pentru ca atunci, la indoire, sarma nu-si va putea indeplini rolul de fixator. Continuam infasurarea pana la varful ramurii de indoit, incet si cu grija sa nu distrugem eventualii muguri de pe aceasta. Vom avea nevoie de ei pentru formarea noilor ramuri. Pe masura ce inaintam cu infasurarea, mana stanga nu ramane uitata la baza trunchiului. Dupa 1-2 spire, o mutam pentru a fixa cat mai aproape de locul unde am ajuns cu infasurarea. Odata ajunsi la varf, taiem surplusul de sarma iar capatul acesteia il indoim perpendicular pe ramura. Va stergeti transpiratia, luati o gura de apa, pentru ca urmeaza indoirea.
Ramura nu va fi doar arcuita in sus. Ea trebuie indoita, pe cat posibil, tangent cu trunchiul, astfel incat sa devina o continuare a acestuia, iar dupa vindecarea locului taieturii, nimic sa nu mai aminteasca de faptul ca partea superioara a fost odata ramura.
In acest sens, vom apuca trunchiul si ramura intre degetul mare si aratator al ambelor maini, cat mai aproape de locul in care vrem sa indoim (ca atunci cand vrem sa rupem un creion). Incet si atenti la orice zgomot ce ar trada o eventuala rupere, conducem ramura catre pozitia dorita, fara a o forta insa. Ce tensiune trebuie aplicata ramurii si cand sa va opriti, nu va poate spune nimeni. Aceste lucruri se afla doar prin exercitiu. Ideal este sa va opriti exact inaintea momentului de rupere. Acesta difera in functie de specie de anotimp si de felul cum a fost pregatita planta pentru legare. Dupa ce ramura a ajuns in pozitia dorita, operatiunea se considera incheiata, iar copacelul este pus intr-un loc mai umbrit si mai ferit timp de 2-3 saptamani.
Daca, in timpul indoirii, reusim sa rupem ramura, ne oprim imediat, chiar in momentul in care se produce „crak-ul”. Asta, pentru a mai putea salva ceva. Daca e vorba de o simpla crapatura sau de ruperea a jumatate din sectiunea ramurii, aplicam o pasta sigilanta si lasam sa se vindece locul. Atentie! Nu trebuie sa incercati sa apropiati marginile rupturii sau sa readuceti ramura la pozitia initiala! De cele mai multe ori, veti reusi s-o rupeti de tot.
Daca ramura s-a rupt pe toata sectiunea iar capetele s-au desprins unul de celalalt, priviti totul ca pe o lectie invatata si incepeti sa va ganditi deja la urmatoarea victima.

Deci, ne-am lamurit cu varianta simpla a legarii, atunci cand nu sunt implicate ramificatii. Cum vom proceda insa, daca avem o ramura de pe care pleaca doua ramificatii (din puncte diferite, deoarece in bonsai trebuie evitat ca doua ramuri sa porneasca din acelasi loc)? Depinde ce ne intereseaza: dorim sa indoim si ramura „tata” care poarta cele doua ramuri „fiu” (vom infasura totul cu sarma), sau dorim sa indoim doar cele doua ramuri „fiu” la un anumit unghi fata de ramura „tata” (vom infasura doar ramurile „fiu” si segmentul de ramura „tata” dintre ele).
In prima varianta, vom folosi un fir de sarma indoit in doua, capatul indoit fiind punctul de pornire. Ca si in primul exemplu, il vom fixa de ramura-tata prinzandu-le intre degetul mare si cel aratator al mainii stangi, iar cu dreapta vom incepe sa infasuram ambele fire odata de-a lungul ramurii-tata, pana in puntul din care porneste prima ramura-fiu. Ajunsi aici, eliberam un fir (care va fi folosit pentru a infasura ulterior ramura-fiu) si continuam infasurarea cu celalalt fir, de-a lungul ramurii-tata pana la varful acesteia. Taiem surplusul, indoim capatul la 90°. Revenim la firul lasat liber si continuam sa-l infasuram de-a lungul ramurii-fiu ce porneste din acel punct, pana la varful ei. Regula este aceeasi: incet si cu grija, pentru a nu distruge mugurii existenti. In acest moment, ne-a mai ramas o ramura-fiu, nelegata. Pentru aceasta, vom lua o alta bucata de sarma si vom incepe infasurarea de pe ramura-tata, dintr-un punct situat dupa locul de pornire al primei ramuri-fiu, deja legate. Fixam sarma si o infasuram paralel cu firul deja existent, pana la punctul de bifurcatie. De aici, vom continua cu legarea pe ramura-fiu ramasa. Din acest moment, putem proceda la indoirile de rigoare.
In varianta a doua, lucrurile sunt mai simple. Vom avea nevoie de o singura bucata de sarma si vom porni infasurarea din locul din care pleaca prima ramura-fiu. Nu vom fixa acolo capatul sarmei, ci vom lasa liber un segment din aceasta, suficient pentru a putea lega cu el acea ramura-fiu. Incepem infasurarea de-a lungul ramurii-tata pana ajungem la cea de-a doua ramura-fiu si continuam pe aceasta pana la varf. Taiem surplusul. Revenim la locul de unde am inceput infasurarea si continuam sa legam cu capatul lasat liber si prima ramura-fiu. E, intr-adevar, mai simplu, nu?
In mod similar se procedeaza indiferent cat de complexa ar fi structura ramurilor pe care vrem sa le legam, indiferent de cate ramificatii ar fi. Se poate porni cu pana la trei fire de sarma odata, pe care le directionam apoi dupa cum avem nevoie. Important este sa privim cu atentie si sa judecam, inainte de a ne apuca de lucru, pentru a alege varianta cea mai simpla si mai adecvata si pentru a nu ne trezi in situatii imposibile, in care sa intersectam sarmele. Dar atentia cea mai mare, indiferent de complexitatea legarii, trebuie acordata tensiunii asupra scoartei. In permanenta sa fim atenti ca sarma sa nu fie prea stransa pe ramura, pentru a nu lasa urme dupa inlaturarea sa. Dupa legare, copacelul trebuie pus intr-un loc umbrit si controlat zilnic. Cand bonsaiul nu este legat cu sarma, nu sesizam ritmul in care ramurile sale se ingroasa. Cand este „incorsetat” vom fi uimiti, mai ales la unele specii, de cat de repede se poate incastra sarma in scoarta. Acest lucru trebuie evitat. Chiar daca n-au trecut decat doua saptamani de la legare, vom inlatura sarma si vom relua operatia cu alta ocazie, eventual intr-o perioada de crestere mai lenta. In cazul unor specii mai dificile, ori cand vrem sa facem indoiri mai drastice, vom infasura zona de legat cu rafie sau alte fibre naturale, inainte de aplicarea sarmei.
Cand legam? Momentul aplicarii sarmei depinde foarte mult de specia bonsaiului, de perioadele sale de maxima si minima crestere ori de stagnare, deci, implicit si de anotimp. Pentru a ne referi mai usor la acest aspect vom imparti speciile in cele doua mari clase: frunze perene si frunze cazatoare.
Dar pentru a intelege mai bine cum sa alegem momentul propice legarii, ar trebui sa vedem mai intai care este mecanismul indoirii si care sunt efectele sale asupra plantei. Dupa cum am mentionat deja, numai bonsaii perfect sanatosi vor fi legati cu sarma. Aceasta activitate este destul de stresanta pentru planta iar daca nu este intr-o forma buna, perioada de recuperare va fi mai lunga, vom avea un coeficient mai mare de revenire a ramurilor la forma initiala, sau chiar am putea pierde planta ori portiuni din ea.
Deci, ce se intampla in interiorul ramurii cand o legam? Practic, legarea propriu-zisa, nu produce (sau nu ar trebui sa produca) mari schimbari in ramura. Indoirea este cea care afecteaza structura interioara. Ea distruge partial stratul de cambium, aflat imediat sub scoarta. Tensiunea aplicata provoaca mici fracturi si discontinuitati in acest tesut, in intregul organism „se trage alarma”, iar planta incepe sa lucreze pentru refacerea straturilor afectate. Doar ca, legata fiind, planta va reface stratul de cambium prin adaugare de tesut in portiunile distruse, iar ramurile se vor vindeca in noua pozitie.
Bine-nteles, acest proces este stresant, in cazul legarilor masive sau totale planta fiind fortata sa „lase alte treburi” pentru a se concentra pe refacerea tesuturilor distruse. De aceea trebuie sa aiba o „conditie fizica” buna, inainte de legare. Si tot din acest motiv trebuie sa stim exact in ce pozitie vrem sa fixam ramurile, nu sa facem „n” incercari, ajungand sa distrugem cambiumul in asemenea hal intr-o ramura, incat planta sa „considere” ca e mai bine sa renunte la ea si sa se axeze pe refacerea celorlalte. Dupa cum am vazut, legarea cu sarma implica o perioada de refacere. De acest lucru va trebui sa tinem cont atunci cand alegem momentul legarii.
Speciile cu frunze cazatoare se leaga cel mai bine toamna, dupa ce au lepadat frunzele sau primavara devreme, inainte de explozia mugurilor. Asta si datorita faptului ca pe ramurile golase se poate lucra mai usor. Daca legarea s-a facut toamna, sarma va putea ramane pe bonsai peste iarna, procesul de refacere fiind acum mai lent. Insa, planta va trebui protejata de inghet. Totusi, legarea nu trebuie facuta toamna tarziu; planta trebuie sa aiba timp sa inceapa procesul de refacere a tesutului de cambium, inainte de intrarea in somnul de iarna (mai ales daca legarea a implicat si ruperea sau pleznirea unor ramuri). Daca vom lega primavara, va trebui sa urmarim indeaproape evolutia plantei, deoarece odata cu incalzirea vremii vom asista la o crestere vertiginoasa, iar pericolul de incastrare a sarmei este mai mare. Primavara insa, si perioada de refacere a plantei este mai mica (datorita cresterii rapide), asa ca putem inlatura sarma mai repede. La inceputul verii, in cazul unui bonsai pe care il defoliem, putem efectua si o legare cu sarma profitand de faptul ca ramurile sunt goale. Si in acest caz vom urmari cu atentie aspectul legaturilor, pentru ca urmeaza o crestere puternica pana in toamna. Chiar daca va fi mai greu de observat (datorita frunzisului care reapare dupa defoliere), va trebui sa cautam si sa inlaturam orice sarma ce are tendinta de a se incastra in scoarta.
Teoretic, coniferele pot fi legate cu sarma de primavara pana toamna. Totusi, se pare ca cele mai bune rezultate se obtin cand legarea se face la sfarsitul verii sau inceputul toamnei. Urmeaza o perioada de crestere intensa iar planta recupereaza foarte bine. Sarma va ramane peste iarna urmand a fi inlaturata tarziu in primavara. Daca la speciile cu frunze cazatoare o perioada de 2-3 luni e suficienta pentru revenirea plantei si fixarea ramurilor in noua pozitie, in cazul coniferelor sarma va trebui lasata pe planta mai mult, refacerea tesuturilor fiind mai lenta. Pe un pin sarma poate fi lasata si un an de zile.
In cazul celorlalte specii cu frunze perene, speciile exotice de exemplu, legarea cu sarma se poate face oricand pe parcursul anului, dat fiind faptul ca iarna aceste specii sunt protejate in interior. Perioada de somn, daca exista, este foarte scurta si nu afecteaza legarea. Totusi, o atentie in plus trebuie acordata incastrarii sarmei, pentru ca cele mai multe dintre speciile exotice au si o coaja foarte fina si delicata, urmele ramanand vizibile foarte multi ani.
Cum inlaturam sarma? Cea mai mare greseala este sa incercati sa o desfaceti de pe ramura, pentru a o refolosi, eventual. Daca in timpul legarii au mai survenit si niste mici rupturi, precis veti reusi acum sa faceti ce n-ati reusit atunci, adica sa rupeti ramura de tot sau, in cel mai fericit caz, s-o dizlocati. Inafara de asta, se presupune ca in perioada cat a stat sarma pe ramura, au aparut noi crengute din mugurii existenti, care ar putea fi rupte la desfacerea sarmei. Aceasta nu se desfasoara de pe ramuri ci se taie in mici bucati care cad singure (cu conditia sa fie mai mici de o spira). Taierea se face cu clestele special de inlaturat sarma (pentru cei care-l au) sau cu un banal cleste de sarma, dar care sa taie foarte bine la varf. Acel binecunoscut „sfic” poate fi folosit cu succes daca e manevrat cu grija. Clestele special pentru bonsai are varful mai bont, tocmai pentru a nu „musca” si din ramura cand este folosit.

Tin sa mentionez ca aceasta succinta prezentare a tehnicii de legare si indoire, nu face decat sa zgarie suprafata volumului de informatii existent la ora actuala cu privire la acest subiect. Sper, totusi, ca cele cateva randuri asternute mai sus sa reuseasca sa redea o imagine cat mai apropiata de ceea ce inseamna legarea cu sarma si sa va dea curajul de a incerca sa faceti primii pasi in stapanirea acestei tehnici.


Substratul pentru bonsai

  
Probabil ca cel mai confuz subiect legat de bonsai, mai ales pentru cei abia patrunsi in acest domeniu, este substratul. Primul lucru care trebuie inteles si tinut minte, este acela ca substratul pentru bonsai nu este „pamant”. Este compus din amestecul mai multor elemente (organice, sau nu), astfel incat sa se obtina un material usor, poros, hranitor, care sa intampine cat mai bine posibil necesitatile plantei. Date fiind dimensiunile mici ale vasului, va trebui sa alegem un substrat care sa poata asigura plantei, la scara mica, ceea ce natura ofera la scara mare.
Cea mai importanta caracteristica a substratului este granulatia, aceasta avand rolul principal in asigurarea drenajului. Daca celelalte caracteristici (continutul de nutrienti, PH-ul, capacitatea de absorbtie a apei, etc) se pot ajusta pe parcurs, granulatia substratului trebuie aleasa cu atentie de la inceput, adica inainte de plantare.
Cand vine vorba de substrat, chiar si intre cunoscatori apar divergente, dat fiind ca fiecare are reteta sau parerea lui, pentru fiecare specie in parte. Experienta a demonstrat ca nu exista amestecuri „magice”, universal valabile pentru toti bonsaii. Fiecare specie are un anumit necesar si se simte mai bine intr-un substrat sau altul. Insa, caracterul ce poate fi generalizat si considerat ca „universal valabil” este granulatia substratului. Niciodata nu vom folosi un substrat compus din particule mai mici de 2-3 mm. Aceasta constituie prima regula de baza. Apoi, trebuie sa dam atentie structurii substratului, mai precis, capacitatii sale de absorbtie a apei, dar nu numai; particulele componente nu trebuie doar sa absoarba apa, ci s-o si elibereze , s-o furnizeze radacinilor intr-un mod cat mai constant. De aceea, conteaza mult din ce materiale va fi compus substratul bonsailor nostri.

Cele mai folosite, pentru partea inerta a substratului, sunt pietrisurile de bazalt, granit sau cuart, cu o granulatie de 2-5 mm, tufurile vulcanice, perlitul, argila arsa expandata, spartura de caramida, pastile de lut ars, granulatia minima fiind de 2-3 mm si mergand pana la 15-18 mm, in cazul bonsailor de dimensiuni mari cu vase pe masura. Pentru partea organica, cele mai indicate sunt pamantul de frunze, turba, scoarta de pin faramitata, muschiul sphagnum.
Este indicat sa se evite cumpararea acelui „Pamant pentru bonsai” care a inceput de la o vreme sa fie comercializat prin unele florarii. Cu exceptia denumirii, nu are nici o legatura cu bonsaiul. Si oricum, e bine ca cei interesati sa invete sa-si prepare singuri substratul. Si pentru ca tot aminteam de diferentele de opinie, nu voi insista pe retete de amestecuri ci voi prezenta doar proportiile unanim acceptate. Se considera ca pentru majoritatea coniferelor substratul ar trebui sa fie 70% inert si 30% organic, in timp ce pentru arborii cu frunze cazatoare proportia ar fi 50/50, mergand pana la 70% organic. Aceste valori sunt, insa, relative si au doar un rol orientativ. Exista specii de molid sau de brad care se simt mai bine intr-un sol mai organic, asa cum exista si specii de foioase care apreciaza un sol mai sarac. Daca granulatia poate fi aceeasi pentru toti bonsaii, compozitia solului difera si trebuie adaptata in functie de nevoile speciei.
Pana de curand, exista un curent ce promova asezarea pe straturi a amestecului in vas, stratul cu granulatia cea mai mare fiind la baza vasului si in continuare descrescator, pana la suprafata vasului unde sa fie granulatia cea mai mica. Se pare ca incet-incet se renunta la asta. Un substrat omogen asigura mai bine umiditatea si oxigenarea, la orice nivel in vas, radacinile dezvoltandu-se mai bine. Prepararea substratului trebuie facuta cu atentie, fara graba, cu gandul la faptul ca acesta este locul in care planta noastra va sta pentru cel putin un an de zile. De calitatea substratului va depinde modul in care se va dezvolta bonsaiul.

Cum se uda bonsaii?

 

De ce acest subiect? Pentru ca, se pare, principala cauza a pierderilor suferite de detinatorii micilor minuni, este udarea necorespunzatoare (de fapt, provoaca mai multe pierderi decat toate celelalte cauze la un loc). Iar aceasta, are la randul ei drept cauza, lipsa de informatii sau informatiile incorecte.

Cati dintre cei ce-au cumparat un bonsai din florarie, mall ori supermarket, n-au primit “pretiosul” sfat “– Sa aveti grija sa-l udati putin!”... E-adevarat, un bonsai nu are nevoie de tot atata apa cat o planta de apartament, dat fiind vasul mic in care este plantat. La fel de-adevarat ca un anumit mod de a uda, are rostul sau alaturi de tunderea radacinilor, a ramurilor ori a frunzelor, in mentinerea dimensiunilor reduse ale plantei. Totusi, haideti sa vedem cat de valabil este acest „sa udam mai putin”.
Din pacate, cei mai multi dintre noi inteleg ca trebuie doar sa umezeasca un pic solul bonsaiului. In primul rand, e nevoie sa lamurim faptul ca udarea unui bonsai difera in functie de specie, de dimensiunile sale si ale vasului, de substratul in care e plantat, de locatie, de varsta plantei, de anotimp. Deci, iata ca avem de-a face cu multe variabile, care nu permit stabilirea unui set de reguli universal valabile. Bine-nteles ca reguli exista, dar acestea vizeaza liniile generale. Udarea bonsailor este o activitate mult mai complexa decat ar putea parea la o prima vedere, unii considerand-o o arta in sine. In Japonia se spune ca unui invatacel poti sa-i pui foarfecele in mana din prima zi, dar de stropitoare nu are voie sa se atinga in primii 2-3 ani.

Pentru a ne face o imagine cat mai apropiata de ceea ce inseamna udatul bonsailor, haideti sa luam pe rand acele variabile de care vorbeam mai sus. Specia – influenteaza atat cantitatea si tipul de apa folosita, cat si modul in care este ea administrata. Este evident ca un ienupar nu poate fi udat la fel ca o salcie sau un gutui japonez. Ienuparul prefera soluri mai uscate (deci intervalul dintre doua udari va fi mai mare) dar apreciaza umiditatea la nivelul frunzelor, recomandandu-se in perioada de crestere pulverizarea zilnica a coroanei. Salcia are nevoie de o umiditate mai ridicata si cat mai constanta in sol si in aer, in timp ce gutuiul japonez accepta apa doar in sol, nesuportand pulverizarile care ar duce la distrugerea florilor, fructelor sau chiar la patarea frunzelor. De asemenea sunt specii, cum ar fi azaleea sau camelia, care au nevoie de o apa mai acida. Deci, iata ca am pomenit doar cateva plante, dar cat de diferite sunt necesitatile lor! Ideea este ca cel ce intra in posesia unui bonsai trebuie sa se documenteze, sa cunoasca specia si conditiile de intretinere ale acesteia.

Dimensiunea bonsaiului si implicit a vasului, influenteaza atat cantitatea de apa cat si frecventa udarilor. Bunul simt ne spune ca in cazul unui vas mai mare va fi nevoie si de mai multa apa. Daca ne referim la o singura udare, este adevarat. Insa, pe parcursul unei luni de zile s-ar putea sa avem surpriza sa constatam ca am folosit mai multa apa la un vas mai mic, decat la cel mare. Explicatia este simpla: vasul mic pierde umiditatea mult mai repede, asa ca necesita udari mai frecvente. Trebuie acordata atentie acestui aspect mai ales pe timpul verii cand, in cazul unui mini bonsai, s-ar putea sa fim nevoiti sa-l udam chiar si de 2-3 ori pe zi.
Substratul este elementul cel mai important, cand vorbim despre udarea bonsailor. De calitatea acestuia depinde daca apa ajunge, sau nu, la toate ramificatiile radacinii. Si ca tot am atins aceasta problema, ma vad nevoit sa fac o paranteza: de-a lungul timpului (cu parere de rau o spun), nu mi-a fost dat niciodata sa vad un bonsai sau prebonsai oferit spre vanzare, care sa fie plantat intr-un substrat corespunzator. Poate nu am stiut eu unde sa caut, dar in cvasitotalitatea cazurilor era vorba de un amestec de pamant de flori, turba si nisip, de o granulatie mult prea fina. Apoi, in cazul bonsailor importati, solul este intentionat mai compact, pentru a nu se produce dezradacinari in timpul transportului, de multe ori stratul superficial din vas fiind tratat cu o rasina cu rol de liant, care trebuie inlaturata la destinatie. Dar se presupune ca acest lucru e facut de cel ce-l ofera spre vanzare. Peste tot in lume se insista pe acest aspect care, se pare, este mai greu inteles: substratul pentru bonsai nu trebuie sa contina particule mai mici de 2-3 mm. Chiar si adaosul oraganic, fie ca e turba, coaja de pin sau ce se mai foloseste, este cernut si se pastreaza doar granulele corespunzatoare. Trebuie sa fie format din materiale care sa absoarba foarte bine apa, pe care apoi s-o elibereze treptat radacinilor. Acestea se dezvolta cel mai bine intr-un mediu umed dar oxigenat, varfurile (acele „mustati albe” la nivelul carora se face asimilarea) aderand la suprafata particulelor. Aceste aspecte trebuie avute in vedere de cel ce a achizitionat de curand un bonsai, cu recomandarea ca in urmatoarea primavara sa faca o inlocuire a substratului, daca acesta nu corespunde.
Haideti sa revenim la udare si sa distrugem acum acel mit cu „udati mai putin”. Regula de capatai este aceea ca atunci cand udam un bonsai, solul acestuia trebuie saturat de apa. Cand avem un substrat bine format si asezat in vas, este simplu: folosind o stropitoare cu gauri fine, udam pana ce apa iese prin gaurile de evacuare ale vasului. Asta nu inseamna ca la primele picaturi de apa observate, ne oprim. Udam in continuare pana ce apa curge, efectiv, prin gauri pentru a avea garantia ca a ajuns la toate ramificatiile radacinii. E bine ca procedeul sa se repete dupa 10-15 minute. De ce acest lucru? Pai, fizica fluidelor si bunul simt ne spun ca apa va cauta calea cea mai rapida catre fundul vasului. Apoi, se mai petrece urmatorul fenomen: apa are tendinta de a respinge suprafetele perfect uscate. La prima repriza de udare, e posibil ca ea sa nu fi atins toate particulele din sol, chiar daca a curs siroaie prin gaurile de evacuare. Lasand timp ca acestea sa se umezeasca prin transfer de la particulele vecine, la urmatoarea repriza vom avea garantia ca solul este saturat de apa. Dupa aceasta, scurgem bine vasul si-l punem la locul sau. Simplu, nu? Ce arta, ce filozofie...

Ei, dar cum procedam cand avem de-a face cu un substrat rebel, ce pare ca nu vrea sa ia apa? Sau cand toata suprafata vasului e acoperita de muschi? Vom observa ca la incercarea de a uda, apa se va scurge pe suprafata solului sau a muschiului, curgand prin lateral, afara.
In cazul unui vas fara muschi, vom zgaria suprafata solului pentru a rupe pelicula formata prin tasare in stratul superficial (este ca si cum am sapa, dar la alta scara). Uneori, chiar si la un substrat bine ales, apare acest fenomen datorita imbatranirii sale. In timp, particulele se faramiteaza si tind sa se compacteze. Dupa aceasta, pulverizam pentru a umezi bine si procedam la cele doua reprize de udare. In cazul unui vas acoperit de muschi, este suficienta o pulverizare prealabila, pentru a-l umezi astfel incat sa permita trecerea apei.
O metoda alternativa de udare a bonsailor, insa destul de controversata, este scufundarea totala a vasului intr-o vana cu apa timp de 10-15 min. Unii o recomanda, altii sunt mai rezervati. Argumentele pro ar fi acelea ca garanteaza saturatia solului, ca este mai rapida, putand scufunda mai multe vase odata, ca este mai sigura pentru incepatori. Cele contra, sustin ca prin acest procedeu se pot transmite boli de la un copacel la altul, ca nu este de preferat in cazul colectiilor mari, de sute de bonsai, s.a. Ramane la aprecierea fiecaruia sa aleaga una dintre aceste metode de udare. Avand in vedere faptul ca acest articol se adreseaza in special celor ce abia au achizitionat unul sau doi bonsai, recomand fara rezerve si metoda prin scufundare.
Bun! Am observat ca se uda cu sarg, se uda intens, atunci de unde D-zeu a aparut acel „udati mai putin”? Probabil dintr-o proasta intelegere a faptului ca pentru bonsai nu exista un program de udare, de genul o data pe zi sau o data la doua zile. Bonsaiul se uda atunci cand are el nevoie. O alta regula de capatai este aceea ca urmatoarea udare se face dupa ce suprafata solului a avut timp sa se usuce. Prin suprafata solului nu intelegem primul strat de particule, ci stratul superior in profunzime, pe o adancime de aprox. 1-2 cm, in functie si de adancimea vasului. Acest lucru poate surveni la o zi, la doua, sau la o saptamana de la udarea anterioara. De aceea, copaceii trebuie observati si inspectati zilnic.
Locatia influenteaza frecventa cu care se face udarea si nu cantitatea de apa folosita. Evident ca in cazul unei specii ce necesita cat mai mult soare tot timpul zilei (ienuparul, de ex.), udarile vor fi mai frecvente decat in cazul unei azalee pe care o tinem in semi-umbra. Regula de baza este aceeasi: urmatoarea udare, dupa uscarea stratului superior (cu mici tolerante, in functie si de necesarul speciei).
Varsta plantei are un cuvant de spus in legatura cu modul de udare. Daca e vorba de o planta tanara pe care abia o formam ca bonsai si lucram inca la dezvoltarea anumitor parti ale acesteia, cum ar fi cresterea in diametru a trunchiului, stabilirea ramurilor principale, etc., vom uda in consecinta stimuland cresterea. Daca vorbim de un arbore de 30-40 de ani, deja format si a carui forma vrem sa o pastram cat mai mult posibil, vom uda mai atent, mai cu masura.
Anotimpul influenteaza modul de administrare a apei din motive lesne de-nteles. E normal ca de primavara pana toamna, in perioadele de maxima crestere, udarea sa fie mai generoasa fata de iarna cand nu vom uda deloc, sau vom mentine doar umiditatea, in cazul anumitor specii. Deasemeni, vara cand temperaturile devin caniculare si aerul uscat, vom avea grija sa pulverizam des si intens. Vara vom uda seara tarziu, pentru a mentine umiditatea pe tot timpul noptii, pe cand iarna, vom face eventualele udari dimineata tarziu, evitand ca inghetul din timpul noptii sa ne afecteze plantele.

Udarea mai depinde si de alti factori, inafara celor enumerati mai sus. Anumite tehnici impun un regim special al administrarii apei. De exemplu, e bine ca planta sa nu fie udata inainte de legarea cu sarma si indoirea ramurilor, pentru a fi mai flexibila si pentru a evita ruperile. Dupa o defoliere, planta se muta intr-un loc mai umbrit si se uda mai putin. In perioada de dinainte si dupa altoire se aplica un anumit regim de udare, care difera si in functie de specie.

Iata deci, de cate lucruri depinde udarea bonsailor si cate lucruri depind de felul in care-i udam. Ca poate fi considerata o arta in sine, foarte posibil. Dar pana sa atingem un nivel artistic, e bine sa invatam sa ne cunoastem copaceii, sa invatam sa-i intelegem atunci cand cer ceva, sa stim ce, cat si cand sa le dam, pentru a-i mentine sanatosi si fericiti si pentru a ne bucura cat mai mult timp de splendoarea lor.

Un comentariu:

  1. salut, felicitari pentru blog. Daca esti interesat inscrie-te pe www.jurnalulcasei.ro

    RăspundețiȘtergere